More Links

Articole: pag 1

Aiki ken 1

 
 
Principiile antrenamentului cu sabia
de R.A. Whelan; Sandan, Fukushidoin

Introducere

Acest articol intentioneaza sa rezume invatatura pe care am primit-o de la Sekiya Sensei, Inaba Sensei, Kanai Sensei, Chiba Sensei, Saito Sensei si Satome Sensei.

Desi exista multe nuante de stil si aplicatii, ceea ce am incercat sa citez aici este doar ce au in comun acesti maestri. In consecinta, logica studiului meu personal a fost ca "punctele esentiale" sint acelea asupra carora toti maestrii sint de acord.

Despre subiect

Atit timp cit sabia este o arma care are tais ( spre deosebire de bita, de exemplu), scopul miscarii este de a permite lamei sa execute lucrarea. Fiind astfel eliberat, taisul isi va gasi drumul propriu si nu este nevoie ca cel care il minuieste sa faca ceva in plus. Astfel, sabia sau boken-ul nu "loveste" si nici nu "secera", ci taie. in plus, daca o aplicatie a tehnicilor de sabie ar avea loc pe cimpul de lupta in fata mai multor adversari, acest lucru trebuia facut cu efort minim si totusi cu viteza, ceea ce permitea samurailor sa se ocupe de mai multi adversari, repede si fara sa oboseasca.

Astfel, nu trebuie sa existe nici o tensiune in umeri, brate, incheieturi sau maini. Umerii, in special, sint relaxati pentru a putea primi puterea care este generata de solduri si de fundatia unui centru ferm al corpului. Miinile ar trebui sa prinda sabia sau boken-ul in modul in care ar trebui sa tina o pasare vie; cu suficienta fermitate pentru ca pasarea sa nu scape si suficient de usor pentru ca ea sa nu fie presata. In plus, priza trebuie sa fie efectuata in primul rind cu degetul mic si inelarul, degetul mijlociu fiind mai putin implicat. Plasarea miinilor pe minerul sabiei trebuie facuta in aceeasi maniera cum se executa tehnica yonkyo (care este de fapt o aplicatie a modului in care se executa priza pe arma, pe partea din spate a antebratului adversarului). Astfel, locul unde articulatia metacarpiana si prima falanga se intersecteaza in cazul degetului aratator, trebuie sa fie plasate imediat sub garda sabiei (tsuba), in timp ce degetul cel mic al miinii stingi este la baza minerului (tsuka). Aceasta lasa un spatiu intre miini, care este de aproximativ un lat de palma. Degetul aratator de la mina dreapta poate fi considerat ca "tintind" sau directionind lama de o maniera similara cu aceea in care cineva arata spre un punct. (Aceasta este de fapt o vizualizare, deoarece degetul aratator nu trebuie intins, el fiind indoit usor in jurul minerului). Degetul cel mic de la mina stinga este folosit pentru a opri traiectoria lamei in tehnicile specifice fiecarei lovituri. (in Kashima Shin Ryu el este indoit practic in fata minerului pentru a opri sabia in tehnica tsuki si astfel ea nu aluneca; acesta situatie nu se regaseste insa in Aiki-ken).

Mai mult decit a ne stradui sa lovim ceva (ca si cum am face-o cu un baston de baseball), incercarile ar trebui sa se indrepte catre a extinde o focalizare clara, dar relaxata asupra unui punct al taisului lamei situat aproximativ la cinci centimetri lungime si respectiv cam trei centimetri de la virf. Acesta este locul in care lama incepe sa taie si se va deplasa de aici "prin" tinta aleasa (situatie opusa fata de "catre" tinta, daca am lovi efectiv), pina cind taietura s-a efectuat. Realitatea infioratoare este ca taietura (de exemplu o tehnica de kesa-giri, care intra prin incheietura unde gitul intilneste umarul si iese deasupra soldului din partea opusa, separind astfel adversarul in doua parti) trebuie sa treaca prin muschi de densitate mare si citeva oase scurte, dar grele. De aceea, ea nu poate fi executata prin "impingere". Lama trebuie sa-si gaseasca propriul ei drum.

Postura

Pentru a creste puterea soldurilor si a mentine boken-ul ca o parte componenta, respectiv ca o extensie a celui care il minuieste, este necesar sa stam drept, fara a rigidiza insa corpul. Umerii sint mai putin "trasi pe spate" decit este pieptul "deschis" (din nou, pentru a se evita tensiunile). Partea din spate a gitului este, de asemenea, dreapta, dar nu rigida, ca si cum "am tine cerul cu capul". Genunchii sint, de asemenea, flexati si se comporta ca niste arcuri. Aceasta faciliteaza nu numai miscarea soldurilor, dar permite ca greutatea corpului sa fie transmisa prin "centru" catre lama, in momentul cind aceasta se transfera cu lovitura. Cind lama cade si "taie", "centrul" trebuie, de asemenea, sa fie capabil sa cada la unison cu lovitura.

Mi s-a spus ca (dar nu am putut sa verific), in Aiki-ken, intoarcerea soldurilor in lovitura, din pozitia shomen, ele fiind astfel intr-o relatie perpendiculara pe lama sabiei, intr-o pronuntata pozitie de hanmi, spre profil deci, a fost o inovatie a lui O Sensei. Logica ei era ca, in cazul unui atac mutual, aiuchi, de simultaneitate a tehnicilor, cel care isi retragea soldul ar fi putut evita sa fie strapuns sau taiat. In plus, revenirea soldurilor in pozitia initiala creeaza putere si moment al fortei suplimentare.

Genunchii si centrul

Flexarea genunchilor mai are o functie decisiva si foarte necesara, deoarece permite unificarea centrului de greutate cu centrul corpului (considerat pe inaltime) intr-un punct "unic". Ar putea fi folositor sa folosim aici metafora unui "localizator de distanta", focalizator, pe care il gasim intr-un aparat de fotografiat. In aceasta situatie, avem doua imagini "neclare" care se "combina", pina cind se obtine o imagine clara, unica. In general, "centrul" (hara) este la o distanta de citiva centimetri sub ombilic. Acesta ar trebui sa fie si centrul greutatii corpului, dar greutatea este distribuita inegal in functie de inaltimea corpului. Astfel, devine necesar sa se coboare pe verticala, (din nou cu mentiunea in general), pentru a "egaliza" distributia de greutate si a aduce punctul in care este concentrata greutatea corpului si punctul de la mijocul inaltimii unui om, intr-un punct unic "focalizat", care se va numi "centru". Atunci cind mentinem partea superioara a trunchiului complet relaxata si pliabila, aceasta actiune va stabiliza semnificativ soldurile, va aduce mai multa substanta si va "inradacina" postura. Aceasta se aplica la toate tehnicile. Fiecare dintre noi trebuie deci sa-si gaseasca propriul centru.

Deplasarile

Alegerea modului de deplasare variaza destul de putin, dar se pare ca exista o intelegere in aceasta problema. Variatiile sint legate de cit de de strins se realizeaza hanmi (de exemplu, daca se retrage piciorul din fata, se atinge de piciorul din spate, deoarece ele sint pe aceeasi linie) si riming-ul plasarii picioarelor (pasul se face in timpul loviturii sau putin inainte). Opinia majoritara pare sa sustina ca pasul precede lovitura, totusi miscarea este atit de apropiata in timp incit ele aproape se suprapun. Logica este aceea ca lama trebuie sa parcurga traiectoria de pe o pozitie care este "deja stabila", decit de pe o fundatie care este intr-un proces de "a deveni stabila". In plus, cu cit pozitia hanmi este mai strinsa, cu atit cel care minueste sabia poate pivota soldurile si sa se intoarca, fara a trebui sa ajusteze pozitia picioarelelor. Pasul nu trebuie sa fie niciodata mai lung decit latimea umerilor pentru a se pastra o postura "defensiva". Picioarele trebuie sa alunece astfel incit sa se poata insera o foaie de hirtie intre talpa piciorului si tatami. Daca subiectul si-ar propune sa se deplaseze pe o linie dreapta, atunci linia respectiva ar trebui sa imparta ambele picioare, incepind de la spatiul dintre primul si al doilea deget (locul pe unde trece bareta sandalei) si un punct situat in apropierea marginii exterioare a centrului calcaiului. Aceasta metoda de deplasare este denumita "a merge in linie" si are ca rezultat ambele picioare intoarse usor in exterior, determinind astfel o pozitie de hanmi ingusta. Avantajul este ca se poate pivota la 180 de grade, ca si in Happo no Giri, ajungind astfel in aceeasi pozitie stabila de hanmi care era inainte, fara sa fie necesara ajustarea picioarelor.

Articol publicat in revista "Samurai Magazine"

republicat aici cu permisiunea dl. Neculai Amalinei