More Links

Articole:pag 5

Gaseste-ti propriul drumul

 
 

Am inceput sa urasc aceasta fraza. Nu ca ar fi gresita. Stiu ca este adevarata. Si mi-am gasit propria mea cale destul de des in clasa. Acum lucrez la practica senzatiilor, sa simti tehnica. Am pus aproape 20 de ani in practicarea Kihon-ului si cred ca sunt gata pentru unele momente de flexibilitate din practica Ki-no-nagare.

In ultimul timp, Aikido Journal are cativa blogari care spun elevilor lor ca responsabilitatea invatarii este a lor (foarte adevarat). "Mama, am cazut la testul de algebra. Profesorul meu e de rahat...". Exista si elevi lenesi, nici o indoiala. Un autor spune sa ignoram toate exercitiile Ki si sa ne facem unele ale noastre. Nu pot sa fiu de acord cu asta, si cred ca idea de a-ti gasi propria-ti cale trebuie clarificata.

Maestrii din trecut aveau cunostinte, si au cautat sa le treaca mai departe. Au dezvoltat metode pentru a-si transmite cunostintele. As putea petrece multi ani pe cont propriu incercand si esuand sa redescoper ceea ce ei cunosc deja si incearca sa ma invete. Am nevoie din cand in cand sa lucrez in felul meu, dar daca refuz indrumarea celor care sunt inaintea mea ce rost mai are apartinerea la o linie directoare, a unui stil, a unui dojo ? Cred ca, unii oameni cred ca "Invata si Uita" este un proces care ar merge mai rapid daca ei nu se deranjeaza in primul rand sa invete. Toate cunostintele istorice pe care Aikido le reprezinta pot fi pierdute daca noi nici macar nu incercam sa le achizitionam. Ceea ce am ales sa nu invatam deloc nu putem sa predam iar o parte a artei este pierduta.

Ca profesor, vreau sa sper ca stiu mai mult decat cei aliniati in fata mea. Am responsabilitatea de a practica, creste si invata. Creativitatea este o parte importanta a acestui proces. Am nevoie sa aflu cum se simte o tehnica pe pielea mea, deoarece nimeni nu poate simti in locul meu. Profesorul meu poate sa ma ghideze si sa-mi dea un feedback, si tot asta e ceea ce pot oferi si eu altora.

Exista perspective obligatorii care trebuie sa fie castigate prin practica. Instructori seniori de la diferite dojo-uri si stiluri deseori isi dovedesc valoarea dandu-mi un moment la care sa spun "eu nu m-am gandit niciodata la asta". Sunt multi oameni care arata si fac lucruri pe care nu le-am mai vazut inainte si asta ma incanta.

Acu ceva timp, la tabara de vara care sarbatorea a 30-a aniversare a New York Aikikai, am participat la o sedinta care a aratat un mod de intrare la o lovitura, mod despre care credeam ca eu "l-am creat". Deoarece nimeni nu mi l-a aratat, am crezut ca eu l-am gasit. Am vrut sa fiu capabil sa fac Aikiotoshi si la alte atacuri, nu doar la Ushiro Ryokatadori.

Aceasta sedinta mi-a dovedit inca o data ca am reinventat roata. A durat o ora intreaga si in cadrul ei s-au prezentat cateva feluri de a utiliza acea intrare, la care eu nici nu ma gandisem - si care au fost o mare imbunatatire a creatiei mele. In anii care au urmat, am gasit intrarea "mea" in "The Dynamic Sphere" si este a 4-a tehnica de baza in stilul Tomiki Aikido.

Am continuat sa fiu creativ - dar am realizat ca eforturile mele inca se poticnesc pe calea batatorita de secole de alti artisti martiale de dinaintea mea. Nu ajung sa creez, ci mai mult sa redescoper. Facand aceasta munca de unul singur imi da un punct de plecare mai bun atunci cand intalnesc un profesor ce are ceva sa-mi arate care sa-mi largeasca lumea. Sunt recunoscator pentru intuitii. Vad necesitatea de a lucra pe cont propriu.

Este mult mai usor de a fi un las lenes, atat in calitate de student cat si ca profesor.

Ca student, un nou material ma face sa ma simt prost. Ma simt lipsit de tact si am nevoie sa ma misc mai incet si, desigur, fac greseli. Noile invataturi nu sunt consolidate in mod pozitiv. Exista un proces urat de invatare a unor noi instrumente, un ingredient nou care, speram, va vor face sa va simtiti bine foarte repede. Ciudat este ca voi alerga inapoi la siguranta lucrului pe care deja il stiu. Probabil voi imbratisa noua ideea numai daca este mai confortabila decat vechiul meu fel de a face lucrurile. O cale nu este mai buna decat alta, dar dandu-ti libertatea de a-ti "gasi propria-ti cale" probabil ca eu voi alege ceea ce imi place si nu voi intelege pe deplin ceea ce nu imi place. Vreau sa fiu cel mai experimentat din clasa; nu vreau sa fiu cel care mai are nevoie sa invete si sa practice. Am nevoie sa ma tin pe drumul cel bun.

Voi auzi justificari care au iz de spiritualitate pentru anumiti oameni din artele martiale, care cauta numai placerea. "Nu imi place energia acestei ...(completati aici)", este un comentariu pe care il aud prea des. Am auzit asta si la cateva dojo-uri din imprejurimi, sau la tehnici/stiluri de practica. Toti par sa "iubeasca energia" unei femei fierbinti cu picioare perfecte si par minunat care nu te pune jos atunci cand practici cu ea.

Este ok sa nu iti placa un anume stil de practica, sau sa fii speriat de o tehnica sau sa gasesti pe cineva dezagrabil. Dar fii onest si spune: "Nu imi place aceasta", in loc sa utilizezi niste cuvinte pseudo spirituale care sa te faca te simti mai bine in judecata ta.

Cu noile cunostinte, deseori exista un nou stil de a face ukemi sau arunca ceea ce face ca o persoana sa simta un disconfort deoarece este speriata (dar nu face nimic pentru a lucra la cum sa nu ii fie frica), sau nu vor sa se simta sau sa arate prost. Asa ca, ei nu invata niciodata, dar incep sa vorbeasca despre dreptatea lor, orbi, deoarece nu pot admite ca le este teama sau ca au un ego fragil.

Ca profesori am trecut prin gradinita. Nu vrem sa repetam scoala elementara. Vrem sa mergem mai departe si sa fim creativi. Nu vrem sa mai reluam elementele de baza. Este usor sa spunem elevilor sa isi gaseasca propriul drum si sa evitam responsabilitatile noastre ca sempai. Nu e nevoie sa admitem ca nu stim cum sa invatam pe altcineva, nu ne place acest lucru, sa ne simtim stangaci si prost doar incercand acest lucru pe care speram sa-l evitam. Vorbim ca si cum i-am da elevului un cadou imens refuzand sa-l invatam si nu trebuie sa recunoastem public ca ne temem sau ca ego-ul nostru este prea fragil pentru a risca sau pentru a-si asuma responsabilitatea.

Am auzit multe persoane carora li s-a spus sa se concentreze pe ukemi. Ukemi este important pentru sanatatea unui student si pentru a le aduce o cariera mai lunga in Aikido. Dar, atunci cand elevul face ukemi, eu ajung sa experimentez aruncarile. Cred ca o parte din cei care genereaza discutiile referitoare la concentrarea pe ukemi sunt profesorii care acum pot sa se concentreze mai bine asupra lor insisi.

Cat timp profesorul sef isi permite sa fie creativ, instructorii juniori preiau pregatirile de grad pana cand invata ca nu trebuie sa o mai faca: "Vreau sa va gasiti calea voastra!". Astfel ca, elevii juniori incep sa se pregateasca fara prea multa ghidare. Deoarece ei au mai putina experienta si cunostinte, ce se va transmite mai departe va fi si mai putin. Dojo-ul ca un intreg se degradeaza.

Luptele apar. La o persoana ii place o idee, altei persoane altele. Cine are dreptate ? Nici un student nu s-a antrenat destul petru a sti ca "calea corecta" este o idee gresita care ii impiedica cresterea. Variatia aleasa devine o declaratie de loialitate si prietenie. Unghiurile moarte devina acum dragi. Instructorul principal merge mai departe si exploreaza ceea ce doreste (pentru a-si dezvolta maiestria, Da, este un lucru important care trebuie facut). Intr-un dojo mare, profesorul care se concentreaza pe pregatirile in vederea testarilor este unul caruia ii pasa de elevi. Celelalte clase sunt mai distractive, imi "place energia" celorlalte clas. Nu vreau sa lucrez bazele, vreau sa fac chestii avansate / cool / impresionante / spirituale / martiale.

Pina la seara testarii. Hopa, persoanele nu stiu ceea ce au nevoie pentru a trece! Este responsabilitatea ta ca ei sa stie. Instructorii nu doresc sa preia responsabilitatea invataturilor elementare sau a lucrurilor pe care nu le plac sa le practice. Poate aceasta variatie a fost buna, la urma urmei. Ai facut un serviciu dojo-ului. Oamenilor le place de tine, esti prietenos si atractiv. Reprezinti un segment demografic care avem nevoie sa fie mai bine reprezentat aici. Vreau sa te incurajez sa continui si cred ca egoul tau este prea slab pentru mine ca sa te pic si vei continua sa practici si sa iti platesti taxele lunare. A trecut. A trecut.

Gradele sunt date, oamenii au trecut din simpatie. Acum, noii studenti vor sa stie programa lor de testare - iar persoana care nu a trecut pe merit va fi cea care isi ofera ajutorul persoanei nou venite. Cine rezista sansei de a fi profesor ? Cineva ma intreaba daca pot sa-l ajut, binenteles ca il ajut. La urma urmei, mi-a fost dat un rang asa ca trebuie sa fiu pregatit sa ajut pe altcineva sa se pregateasca pentru el. Si este un impuls al ego-ului. Si nu ma voi bucura de auto-examinarea propriilor mele abilitati.

Am avut odata o eleva pe care o invatam Aikido si care si-a rupt mana alunecand pe gheata, dupa ce mi-am petrecut ani invatand-o sa cada corect. Am simtit asta ca o reflectare si asupra mea si m-am simtit rau. Ca asistent medical, atunci cand predau, ma bazez pe exeprienta. Daca nu pregatesc intr-un mod adecvat o noua asistenta, ea poate omora un pacient, ar putea lasa pe cineva sa sufere, s-ar putea "arde" si pleca. Cat de bine sunt pregatite pentru aceasta munca este o reflectare a mea. Dupa aceasta pot sa-si gaseasca drumul lor, dar eu trebuie sa-mi fac treba deoarece sunt un profesor. Sunt Sempai si acest lucru imi da un scop de facut si nu doar privilegii.

Ca profesor de arte martiale, nu pot sa te invat auto-aparare fara sa am un sentiment rau. Este suficient ceea ce fac ? Nu este numai pentru examinare, vreau ca ei sa traiasca! Ce as putea face, daca ei ar trebui sa lupte sa supravetuiasca ? Ar fi pregatiti, sau ar fi plini de o bravada falsa, ar putea fi violati, lasati sa sangereze intr-un sant pana la moarte ? Ar fi vina mea ? Nu pot ajut dar ma simt rau avand responsabilitate pentru vietile lor. Cred ca prea multi instructori au un timp placut spalandu-si mainile dupa ce pleaca din dojo. In Aikido, ne putem spala usor pe maini deoarece putem sa avem un argument spiritual puternic: ca oricum nu am avut nici o intentie de a ne pregati de lupta, ca este o arta spirituala.

Ce se intampla daca invatam o persoana rea sa ucida mai eficient ? Durerea pricinuita de ei este vina mea ?

Daca un gardian sau politist vin in dojo-ul tau de Aikido cerand ajutor, le-ai spune ca Aikido nu este despre a castiga ?

Combaterea unei revolte in inchisoare sau arestarea unui suspect, sunt cerinte pe care anumiti oameni trebuie sa le aiba. Daca ai nevoie de aceste abilitati, esuarea este periculoasa. Puteti sa refuzati un elev spunandu-i ca nu puteti sa-i invatati ceea ce au ei nevoie sa stie ? Esecurile lor viitoare ar putea fi vina mea indiferent ca mi-am asumat responsabilitatea de a-i invata, sau am refuzat sa-i ajut ?

Elevii au nevoie sa creasca si sa se dezvolte, si nu putem face orice pentru ei. De exemplu, nu pot sa fac eu incalzirea pentru ei. Dar, trebuie sa fiu cel care ii invata sa o faca in conditii de siguranta si eficacitate si trebuie sa fiu capabil sa evaluez cat de bine au inteles inteles informatia pe care le-am dat-o si trebuie sa reevaluez daca i-am dat unui elev cel mai bun raspuns pentru el, raspuns care sa ai ofere o abilitate sau o perspectiva noua. Daca ei nu inteleg ceea ce spun sau incercarile mele de a-i ajuta sunt daunatoare, trebuie sa am curajul si responsabilitatea sa ma intreb daca nu as putea sa fiu mai bun ca profesor.

Preluam o imensa responsabilitate pentru ei. Am dori sa punem aceasta responsabilitate pe elevi si sa avem un ego mangaiat, sa monetizam loialitatea pe care ei ne-o acorda. Dar, pentru a ne merita loialitatea elevilor nostri, responsabilitatea noastra este sanatatea lor fizica, mentala si emotionala, precum si introducera lor in traditiile onoarei, sperand ca vom reusi sa ii facem oameni mai buni, membri mai buni ai societatii precum si luptatori mai buni.

Trebuie sa le oferim elevilor o oarecare libertate de a creste. Dar, nu le putem spune "sa-si gaseasca propria lor cale" pentru a ascunde neajunsurile noastre sau sa fugim de responsabilitatea noastra pentru ei.

Articol publicat pe "Nobody's Home: Find your own way"

tradus si publicat aici cu permisiunea lui Sensei John Hillson